PE URMELE CAUCONILOR

Reflexii pe marginea eseului cu acelaşi titlu apărut în volumul Mărturiile Anamnezei la Editura Paideia, Bucureşti 2004 sub semnătura domnului academician Alexandru Surdu.

Cauconii, aflăm încă de la Homer, erau de origine tracă şi trăiau pe râul Kaukon în Kaukonia, care cuprindea regiunea Elis şi părţi din Ahaia şi Arkadia. Ei ar fi migrat din nordul Peninsulei Balcanice pe la anul 1600 î.Chr. Pe cei rămaşi în vatra originară Ptolemeus (sec. II d.Chr.) îi va regăsi cu numele de cauconensis la nord de Dunăre printre triburile din Dacia, în Ţara Bârsei şi în împrejurimi, dar fără a trece de Carpaţii Răsăriteni.

Prin coroborarea informaţiilor referitoare la teritoriul lor, dacii cauconi au trăit în sud-estul Transilvaniei cuprinzând nu numai Ţara Bârsei, ci şi o parte din actualul judeţ Harghita, spre izvoarele Oltului, ca şi părţi din judeţele Buzău şi Mureş (pag.17). Tot în această zonă Amianus Marcellinus (sec.IV) a consemnat existenţa unui ţinut numit Caucaland, iar mărturia unui soldat roman se referă la un munte Caucas de pe lângă râul Olt (pag.22).

Ca urmare a faptului că reprezentau un vechi neam autohton atestat încă din antichitatea îndepărtată, lingvistul german Jacob Grimm a considerat firesc să constate legătura dintre denumirile de cauci, cauconi şi Caucaland pentru a le asocia acestora şi denumirea de Cogaion cu conotaţia sa religioasă. Pe de altă parte filologul german J.Wolff considera că şi denumirea de Kockel cu variantele Kukel şi Kukula utilizate de saşi pentru a desemna Târnavele ar proveni din anticul coca sau cuca, care înseamnă munte, cu menţiunea că cel mai important munte din zona Târnavelor se numeşte Cogan, cu variantele mai vechi Cocan sau Chuchal, ceea ce indică faptul că originea reală a acestor denumiri este hidronimul Kukula menţinut şi astăzi în uz de secuii.

Cine nu îşi ştie trecutul nu este vrednic nici de prezent

Toate aceste asocieri dintre toponime şi etnonime puse demult în evidenţă de savanţii germani, conduc la concluzia că tribul dacic al cauconilor este unul şi acelaşi cu neamul sikuli-lor, adică al secuilor care ocupă şi astăzi acelaşi ţinut şi mai ales folosesc străvechea denumire de Kükülö. Numai în legătură cu acest hidronim ţinutul lor a şi purtat denumirea de Ciculia, iar locuitorii numele de ciculi, aşa cum au consemnat călătorii străini. Dar numele de ciculi trece uşor la forma siculi, de unde şi forma de secui.

Viteji, aidoma cauconilor din Elis, siculii dacici şi-au păstrat conştiinţa de autohtoni, mândri de faptul că erau stăpâni pe ţinuturilor lor, ceea ce a impus recunoaşterea demnităţii lor colective. Captaţi treptat în sfera de interes a coroanei de la Buda, aşa după cum arată şi A.D.Xenopol în Istoria românilor din Dacia Traiană, (Ediţia III, Bucureşti 1988, Vol III pag.224) ei au fost maghiarizaţi prin mijloace din ce în ce mai dure mai ales după anul 1848. Pentru a forţa desprinderea lor definitivă de masa covârşitoare a autohtonilor din Ardeal, istorigrafia timpului le-a atribuit diferite origini bizare, care se contrazic între ele şi ca atare se anulează reciproc. În încercarea de a suplini lipsa oricăror dovezi care să ateste o pătrundere a lor în Ardeal, cum a fost cea a saşilor intens susţinută de coroana maghiară, istoricii au vehiculat şi mai vehiculează diferite plăsmuiri referitoare la originea secuilor oscilând penibil între a-i considerea avari, gepizi, huni, pecenegi etc, deşi ei sunt autohtoni, sunt membrii străvechiului neam dacic al cauconilor, primii care au dat nume locurilor pe care trăiesc. Ei au conservat până astăzi nu numai nişte toponime de vârstă neolitică, ci serii toponimice de vârstă neolitică uneori identice cu cele din zona Sibiu, ceea ce reprezintă o altă mare dovadă a faptului că sunt b ă ş t i n ş i. Recapitulând, va trebui să arătăm lumii întregi că cei numiţi astăzi secuii sau siculii sunt urmaşii autohtonilor denumiţi cauconi (a se citi caucoli), iar mai târziu ciculi fiindcă au trăit şi trăiesc pe văile râurilor denumite încă din antichitate prin hidronimul autohton Kukula. Ca o altă dovadă că râurile Kukala au o denumire românească arhaică, aceeaşi spiritualitate românească a atribuit unui râu din bazinul Siretului omonimul Cucalea

Având în vedere că maghiarizarea lor forţată echivalează cu imprescriptibilul genocid etnic, ne revine obligaţia, ca în numele adevărului, să facem necesara distincţie maghiarizat-maghiar, mai ales în cazul secuilor, care începând cu Unio Trio Nationum s-au revendicat ca etnie de sine stătătoare distinctă de a ungurilor. I-am uitat şi continuăm să îi uităm pe cei de o fire cu noi şi soarta nu iartă. Din ignoranţă şi din comoditate operăm cu teorii de tip Roesler, deşi adevărul istoric cu privire la secui se susţine cu argumente:

1. Argumente geografice şi toponimice, sistematizate în lucrările ştiinţifice ale lui Sabin Oprean (1928) şi Coriolan Suciu (1974). Vlăhiţa este numită în maghiară chiar Olah Falu, adică satul valahilor. Prezenţa lor sub numele de cauconi în sud-estul Transilvaniei este probată de harta lui Ptolemeu din secolul II, dar şi de mărturiile unor călători străini ca Georg Reicherstorfer care la 1527 îi numea ciculi ca şi de mărturiile lui Christian Schesaeus de la 1540 sau de ale lui Ferrante Capece din februarie 1584.

2. Argumente arheologice, având în vedere vestigiile bine reprezentate pentru toate epocile începând cu neoliticul. În ansamblul Daciei, Ţara Secuilor se delimitează în mod natural prin particularităţile sale de relief, de climă şi de resurse, iar aferent acestora, mărturiile arheologice o individualizează încă din protoistorie ca pe o adevărată punte peste Carpaţi între Dacia intra- şi extracarpatică. În acest context aşezările din Ţara Secuilor au prosperat încă din antichitate susţinând o concentraţie demografică ridicată mai ales prin importantele resurse minerale (sare, fier, cupru. ape minerale etc.) de care au dispus mereu. (vezi şi Viorica Crişan, Dacii din estul Transilvaniei etc.)

3. Argumente istorice, mai ales pentru a denunţa legile de maghiarizare din anii 1842, 1879, 1883 şi 1907, în temeiul cărora o bună parte din densa populaţie autohtonă a fost transformată, prin cele mai diferite forme de constrângere, în vorbitori de limbă maghiară. În jurnalul campaniei de pedepsire de la 1761 generalul von Buccow, a notat pentru totdeauna că în cel mai maghiarizat scaun din secuime din 102 sate 99 erau locuite de români, aşa cum arată istoricul Dr. Mircea Dogaru în revista LUMEA Nr.4 (108)/2002

4. Argumente heraldice. Fiindcă în sfârşit s-au recunoscut siculi, deci ciculi autohtoni, şi nu altceva, vor redescoperi din perspectiva continuităţii asumate că în momentul semnării tratatului UNIO TRIUM NATIONUM aveau ca secui conştiinţa originii lor dacice, motiv pentru care s-au ilustrat în heraldică prin tandemul de semne dacice primordiale soarele-luna, tandem deseori regăsit în multe reprezentări antice ale dacilor, inclusiv pe tăbliţele de plumb cu scriere dacică de la Sinaia (vezi ziarul „Gardianul” din 30mai-4iunie 2005). Aceeaşi pereche SOARELE-LUNA mai apare numai pe stemele de sorginte dacică ale Moldovei şi ale Ţării Româneşti şi la nimeni altcineva în lume. De aici lipsa oricăror îndoieli că şi secuii au avut conştiinţa că aparţin neamului dacic. Orice altă explicaţie invocând asocieri cu probabilitate zero frizează ridicolul.

5. Argumente culturale. Simon de Keza ne spune limpede ca secuii au înprumutat scrierea de la vlahi. Dar o scriere valahica de tip răboj, numită „rovás irás” şi după maghiarizarea lor, nu se potrivea decat unui grai valahic şi în nici un caz unui grai străin, care ar fi folosit limba şi scrierea latină după modelul oferit la acea vreme de cancelaria regală de la Buda. Hilar este faptul că propaganda anti-românească a uitat de Simon de Keza pentru a pretinde că sintagma „rovás irás” ar defini o scriere adusă de prin Asia, deşi chiar teremenul de „rovás” indica originea sa valahică. Ca dovadă că este o străveche scriere românească, românii din Valea Timocului, cei care n-au avut legaturi cu secuii, folosesc şi ei până astăzi termenul de „răbuj”. Pe de altă parte, este remarcabil faptul că odată cu parţiala lor maghiarizare secuii au transpus şi în variantă maghiară celebrele noastre balade Meşterul Manole şi Mioriţa, total inaderente unui spirit alogen, ca semn profund al faptului că secuii aparţin la matricea stilistică românească.

6. Argumente religioase. Despre originea lor dacică vorbesc şi stâlpii lor funerari de pe morminte care sunt identici cu stâlpii dacici care mai sunt păstraţi în alte zone româneşti. Gestul nostru de închinare a pâinii cu semnul crucii regăsit la secuii trecuţi la calvinismul lipsit de cinstirea Sfintei Cruci este un alt indiciu al orginii lor ortodoxe. Aceeaşi origine ortodoxă o au şi parastasele pe care le fac secuii la înmormântare. Ca mărturie tragică a deznaţionalizării lor forţate încă se mai văd, în mai multe locuri, dărâmăturile unor vechi biserici ortodoxe, semn al comunităţilor de români maghiarizaţi în secuime. Despre grozaviile îndurate în perioada de maghiarizare forţată ne vorbeşte şi monumentul de la Ciceu consacrat celor două sute de secui ucişi în zi de hram de către generalul de tristă amintire, care a mai bătut cu tunul cam tot atâtea locaşuri de cult ortodoxe între care şi mânăstirea lui Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus.

7. Argumente antroponimice, din lucrările ştiinţifice ale lui G.Popa - Lisseanu şi ale lui I.I. Rusu (1986), şi mai recent ale lui Ioan Ranca (1995) sau Ioan Drăgan (2000) care pe baza documentelor de arhivă dovedesc maghiarizarea familiilor româneşti prin nume ca Albu, Boér, Bokor (Bucur), Karácsony, Csipán (cioban în graiul aromânilor), Dán, Fogarasi, Kosztin, Lunguj, Lupuj, Mirtse, Moldván, Nyisztor, Oláh, Oltyán, Pászkuly, Ráduly, Sztojka, Szávuly, Sérbán, Zsunkuy (se citeşte Juncu) şi multe, multe altele, ceea ce nu mai poate fi considerată o problemă a persoanelor respective, ci a naţiunii române şi a României, din moment ce astăzi liderii acestor autohtoni maghiarizaţi odată cu numele lor cer autonomie teritorială. Aceste nume dovedesc încă odată că împotriva Neamului Românesc s-a practicat imprescriptibilul genocid etnic care nu poate servi de bază pentru pretenţiile teritoriale numite autonomie.

8. Argumente sociologice. Lucrările bine documentate cu date culese din teren de Maria Cobianu-Băcanu (1998 şi 2000), doctor în filozofie la Institutul de Sociologie al Academiei Române.

Este de la sine înţeles că din cele opt grupe de argumente chiar şi numai o singură grupă este suficientă pentru a susţine definitiv calitatea de autohtoni a secuilor ca trup din trupul ţării, chiar dacă o bună parte au fost maghiarizaţi forţat de către defuncta putere imperială în mai multe etape bine cunoscute de istorie, dar şi în perioada Diktatului.

Le-am menajat prin tăcere drama deznaţionalizării ca mama cea adevărată din cunoscuta piesă de teatru Cercul de cretă caucazian a lui Bertold Brecht. Nici acum nu vom proceda altfel, dar nu putem accepta sub nici o formă contrafacerile celor care mânaţi de interese străine practică intriga şi minciuna spre continua hărţuire şi în final dezagregarea României. O lege privind protejarea minorităţilor, oricare ar fi conţinutul ei, obligă majoritatea să se subordoneze oricărui minoritar devenit astfel un protejat, fiindcă obţine un statut preferenţial, ceea ce este inadmisibil din moment ce într-o ţară democratică legile sunt aceleaşi pentru toţi.

În cazul minorităţii maghiarizate din România situaţia se dovedeşte a fi foarte periculoasă prin faptul că au devenit masă de manevră pentru revizionismul mărturisit pe care îl implică incalificabila contestare a tratatului de pace semnat de toate părţile la Trianon.

Democraţia nu poate servi ca umbrelă pentru nici unul din paşii pe care îi face revizionismul, tot aşa după cum toleranţa manifestată faţă de revizionism într-o lume a competiţiei acerbe echivalează cu sinuciderea. Pentru a supravieţui astăzi nu mai poţi fi nici naiv, nici dezinformat, şi nici credul, mai ales după ce doamna cancelar Angela Merkel a declarat recent că multiculturalismul nu a dat rezultatele aşteptate (http://news.yahoo.com/s/afp/20101017/wl_afp/germanymuslimreligionimmigration) în Germania şi că pentru a evita apariţia stărilor de tensiune trebuie să se respecte limba ţării şi valorile creştine. Or, ceea ce este valabil pentru liniştea Germaniei, este cu atât mai valabil pentru integritatea noastră.



G. L. Teleoacă-
conferentiar Academia Dacoromana

19 noiembrie 2010